Povestea nasterii lui Petra

Astazi e 1 Iunie, ziua copilului si au trecut fix 6 luni si jumatate de cand am nascut-o pe Petra. Scriu sa nu uit, imi tot propun sa scriu despre nasterea ei cat inca imi amintesc dar am fost prinsa in valtoarea vietii de mama foarte ocupata si nu am avut timp desi in mintea mea am scris si am rescris povestea, am retrait-o, rememorat-o, am privit-o in toate felurile si pe toate partile ca sa o inteleg si ca sa o accept.

Imi aduc aminte ca ultimele posturi scrise aici erau despre frica mea de a naste prematur. Spune-i instinct, de ce te temi nu scapi sau orice altceva dar eu de cand am ramas gravida am avut in suflet ghimpele asta: sa duc sarcina la termen, sa nu nasc mai repede. Am nascut la 34 de saptamani si 3 zile, vineri, 14 noiembrie 2014.

Am intrat in concediul prenatal de la 1 Noiembrie si a doua zi, dupa o vizita facut la colegele mele de munca Dumnezeu mi-a dat primul semnal de alarma. Ma plimbam cu sotul prin Lidl si l-am anuntat ca nu ma simt bine, ca ma doare spatele si burta. Culmea, sotul meu tocmai ramas fara permis, am decis sa ne indreptam spre casa, ploua torential si stateam intr-o coada infernala la semafoare. Desi urasc sa merg la medic pentru orice durere, eram destul de speriata si cand Radu mi-a propus sa o sunam pe doctorita doar sa verificam daca starea mea e normala am acceptat fara sa clipesc. Din fericire ne-a trimis la urgente ca sa ne asiguram ca e doar o alarma falsa si am decis sa mergem.

Nu sunt obisnuita cu spitalele, nu am avut de-a face cu internari dar in seara aceea la urgentele de la Ginecologie 1 am trait cea mai umilitoare experienta din viata mea (si va spun sincer ca nasterea nu e nici ea un parfum) de care poate o sa va povestesc intr-un alt post. M-au internat ca sa-mi opreasca contractile deja regulate si am primit injectia de maturare a plamanilor bebelusului care se recomanda in conditiile in care esti “suspecta” de o nastere prematura. Am stat in spital doua nopti si am iesit cu recomandarea de a sta cuminte. Cam atat. Ajunsa acasa am inceput sa ma documentez eu despre starea mea pentru ca nu primisem indicatii exacte si am constat ca sunt arestata la pat ca sa reusesc sa duc sarcina cat mai mult. Aveam in acel moment 32 de saptamani de sarcina.

Au trecut doua saptamani cum au trecut, foarte greu, eram toata ziua singura cuc (Radu venea la 7 de la munca) si aveam timp suficient sa citesc orori pe net, sa imi dau filme grave, sa ma stresez si sa ma consum ca o lumanare. A tinut fix doua saptamani lumanarea deoarece dupa doua saptamani am inceput sa am din nou mici dureri si am decis sa merg mai repede la un control. Am sunat medicul care m-a chemat a doua zi. Ajunsa acolo am constat cu stupoare ca sunt dilatata de 4 cm si ca urma sa nasc…imediat. Am fost trimisa sa ma schimb, l-am anuntat pe Radu care era sa lesine de soc (si era tot fara permis, noroc cu un prieten care ne ajuta cu drumurile), l-am trimis acasa dupa bagaj. Mie mi-au facut internarea si m-au trimis la garderoba sa imi dea camasa. Am primit o camasa rupta pana la buric pe care nu o puteam lua pe pielea goala decat daca vroiam sa fac ceva filme pentru adulti si m-am dus catre sala de nasteri cu bluza pe pe dedesubt si camasa sfartecata peste. De circ dar nu mai conta. Am ajuns in sala de nasteri pe care mi-o imaginam mult mai oribila dar care era destul de acceptabila si m-au pus la monitorizare unde au constat cu stupoare ca nu am contractii. Ei bine, nu nasti, te ducem in salon. Alt soc, abia ce ma obisnuisem cu gandul. M-au dus in salon de gravide, mi-au pus o perfuzie si m-au cam abandonat acolo fara explicatii suplimentare. Colac peste pupaza, doctorita care imi urmarea sarcina pleca in seara aceea la un congres pentru 3 zile, m-a lasat pe mana unui coleg mai tanar, barbat. Eu o alesesem pe ea tomai ca sa nasc cu o femeie, eh, ironia vietii.

Colega mea de salon era o graviduta de gemeni in 35 de saptamani care abia astepta sa nasca, se uita la x factor pe telefon si imi spunea mereu sa nu mai fiu asa disperata ca fetita mea are peste 2 kg, va fi ok, e mare, bla , bla. Am inceput sa ma resemnez si ce sa vezi, aproape am inceput sa cred ca voi duce sarcina asa la termen..

Silly me. A doua zi, pe la 2 am inceput sa am din nou dureri, Am anuntat asistenta (o scarba) care imi tot marea doza de perfuzie si mi-a pus monitorul. Pe monitor nu imi apareau contractiile dar eu mi le contorizam cu telefonul si am concluzionat ca sunt din 10 in 10 minute. Dupa vreo 2 ore a decis medicul sa ma vada si cu stupoare m-a anuntat ca eram dilatata de 6 cm si ca urma sa nasc…in 10 minute. Ajunsa in salon l-am anuntat pe Radu care era non stop cu mine, m-au luat cu un carucior si m-au dus jos. Acolo m-au asezat pe un pat si m-au pus la monitor, fetita avea deja pulsul mare pentru ca eu ma speriasem si ei imi spuneau mereu sa ma linistesc ca o afecteaza. Am inceput sa cer epidurala pentru ca mi se facea frica si medicul mi-a zis ca nu mai apuca, sunt prea avansata, in 10 minute nasc, Mi s-a rupt apa si a urmat o contractie in care am simtit ca mi-as smulge tot parul din cap. Toata treaba a durat 10-15 minute si am fost gata de nastere. M-au urcat pe masa pentru nascut unde mi-au spsus cum sa imping, simteam ca si mor de durere si…m-au santajat. Dupa doua impinsaturi fetita a inceput sa iasa si mi-au spus sa ma grabesc, ca e cu capul pe jumatate iesit si ca daca nu ma grabesc se sufoca. Inca doua impinsaturi si am scos-o, nu stiu, de spaima, de durere, de disperare ca o omor, de orice numai sa scap si eu si ea. Nu o sa uit niciodata cum a tipat, tare si clar, a inceput sa planga si mi-au spus ca e bine, ca respira, ca e sanatoasa. Mi-au dat sa o vad si au luat-o la curatat. A mai durat 45 de minute sa ma curete, sa ma chiureteze deoarece s-a rupt placenta (nici macar nu au avut delicatetea sa ma informeze dar ii vedeam ca susotesc si auzeam) si sa ma coase, Toata procedura asta mi s-a parut mai dureroasa ca nasterea. Lumea zice ca am nascut usor, cam 20 de minute cu expulzie si ultimele contractii si da, asa o fi dar nu a fost parfum.

Ce a urmat dupa e povestea prematuritatii in care copilul meu a scazut de la 2.400 kg la 2.020 din cauza cadrelor medicale incompetente dar asta e alta poveste pe care trebuie sa imi fac curaj sa o povestesc alta data pentru ca deja imi sunt mainile reci de emotii cand scriu aceste randuri.

Pe cine acuz ca am nascut prematur? Poate pe mine pentru ca am fost prea curajoasa si am facut de toate, de la sport de gravide pana la plimbari pe dealuri, poate pe medicii care daca imi urmareau sarcina mai atent puteau sa prevada, poate asa a fost sa fie si gata. Nu prea ma impac ca nu am un motiv concret desi in inima mea stiu cateva erori care m-au impins aici, de la stres cumulat la efort si la o supraveghere superficiala. Toate.

In final nu mai conteaza. Conteaza doar ca in patut doarme o minune de 7.300 kg, frumoasa foc si dulce ca o amandina, cu niste ochi albastri ca cerul de august, O iubesc de mor, e perfecta in toate felurile si ne implineste cum nu am crezut ca e posibil. As face multe diferit la urmatoarea sarcina si daca e ceva ce regret e doar ca nu am putut fi mai rezistenta pentru ea dar in final ma multumesc cu gandul ca ne-am avut mai devreme, ne-am iubit mai devreme, ne-am tinut in brate mai devreme. Viata e perfecta cu Petra.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s